dimecres, 22 de juny de 2011

SENSE FI

*
Primer passà l’estiu
que tu tant t’estimaves
per la seua llum i colors tan intensos,
i per la limpidesa del cel asserenat
sense ser al voltant
ni una sola volta
des d’aquell dia, indeclinable,
encara que el neguit ens emboirà
d’una part
i de l’altra,
i vingué la tardor àuria
carregada dels aromes de codonyats, pomes
peres sucoses i raïm
nodrits de la dolçor de la terra
i la calor benefactora
atorgada per l’estiu de penes conclòs.

En acabant la tardor,
estació de la tornada dels viatges
a casa,
que admiraves per la taula,
una mica carregada de tristesa, però refermada
en l’abundor de matisos rogencs
als boscos,
i passà lentament
sense que anàrem al pas
per les senderes calfades pel sol bla
del temps de collita abundosa
sense haver-nos recordat,
com antany,
del blau-verd inquiet de la mar,
del nostre darrer viatge
dins d’un estiu inoblidable
-que ara em pareix tan lluny-
quan no ens adonàvem
que quelcom així era irrepetible
en aquesta vida,

I heus ací que inadvertit
arribà l’hivern
lluminós i fred,
semblant a aquella que vingué
a rebre’t
justament quan l’estació de la renovació
del verd cru, en record de l’esperança,
feia lloc a un estiu que pareixia començar
però que no anava a culminar mai,
romanent com una ferida oberta
dins d'un procés de guariment
sense fi…


Poema d'Elena Liliana Popescu traduït al català per Pere Bessó


*****

Fără sfârşit...

A trecut mai întâi vara,
pe care o iubeai atât de mult,
pentru lumina şi culorile ei intense,
şi pentru limpezimea cerului senin,
fără să ne fi întâlnit,
măcar o singură dată
din ziua aceea, neclintită,
deşi dorul ne mistuia
şi de o parte,
şi de cealaltă,
a venit şi toamna aurie,
încărcată de aromele gutuilor, merelor,
perelor zemoase şi ale strugurilor,
hrănite din dulceaţa pământului
şi a căldurii binefăcătoare
dăruite de vara abia trecută,

Apoi toamna,
anotimp al întoarcerii acasă
din călătorii,
pe care o admirai pentru tabloul
uşor încărcat de tristeţe, dar fermecător
în bogăţia nuanţelor de ruginiu
al pădurilor,
a trecut şi ea, încet încet,
fără să mai păşim împreună
pe aleile încălzite de soarele blând
al timpului culesului roadelor,
şi să ne fi amintit ca altă dată
de albastrul-verde neliniştit al mării,
din ultima noastră călătorie,
dintr-o vară de neuitat
– ce îmi pare acum atât de departe –
pe când nu realizam
că aşa ceva este irepetabil
în viaţa aceasta,

Şi iată că pe nesimţite,
a venit iarna,
strălucitoare şi rece,
asemenea celei care a venit
să te întâmpine
tocmai când anotimpul reînnoirii,
al verdelui crud, amintind de speranţă,
lăsa locul unei veri ce părea să înceapă,
dar care nu se va încheia vreodată,
rămânând asemenea unei răni deschise
aflate într-un proces de vindecare
fără sfârşit...


Elena Liliana Popescu