dimarts, 26 de juliol de 2011

ELS BULEVARS DE LES GRANS CIUTATS DIUEN DE BELL NOU BONJOUR TRISTESSE

*
Hi ha dies en què als bulevars de les grans ciutats ragen esguitons de sang. Disenes, centenars, milions d’adolescents es troben ara ajupits o de panxaterrosa o en cadira de braços i s’imaginen anys entre els bulevars de les grans ciutats. Els seus passos imperiosos es veuen en la foscor. La tristesa se sent i la transpiració, el calor malsà. Com la granera que agrana les voravies.

Els adolescents lluiten per la rònega imaginació, perquè la seua tristesa té sempre la forma d’esguitons de sang, darrere dels passos incerts. I els bulevars de les grans ciutats en són les venes.

No pense en què totes aquestes em siguen millors. Només en què aquesta sensació de buit resta bocabadada en la meua pròpia cara, com en tots els llibres al voltant de la tristesa.

Són maneres rudimentàries de mostrar l’horror en què vivim quan ni tan sols un personatge no parla ja amb mi, no se’m pareix, no plora, no riu, no respira.

Pense en les seues galtes, en les seues finestres per les que el somni mostra el buit, l’adolescent lapsa i vergonyosa que plora histèrica, amb els braços estesos.

Sóc la dona de Lot.

La mirada enrere de nou mata la fe i això no es diu per poder estar ara còmoda al llit, amb l’ansietat lligada de mans, amb el pit ben obert, sec.

Sinó per tindre la sensació que en dir el seu nom de tristesa ja n'hi ha prou.


Poema de Miruna Vlada traduït al català per Pere Bessó


*****

Bulevardele marilor oraşe spun Bonjour tristesse iarăşi

Sunt zile în care pe bulevardele marilor oraşe curg pârâiaşe de sânge. Zeci, sute, milioane de adolescenţi stau acum chirciţi sau pe burtă sau in fotoliu şi îşi imaginează ani de-a rândul bulevardele marilor oraşe. Paşii lor apăsaţi se văd în întuneric. Tristeţea miroase şi ea a transpiraţie, a căldură bolnavicioasă. Ca o speranţa ce mătură trotuarele.
Adolescenţii îşi chinuie degeaba imaginaţia pentru că la ei tristeţea ia mereu forma unor pârâiaşe de sânge, în urma paşilor nesiguri. Şi bulevardele marilor oraşe sunt venele lor.

Nu mă gândesc la toate acestea ca să-mi fie mai bine. Doar că această senzaţie de gol stă cu gura căscată în faţa mea, la fel ca în toate cărţile despre tristeţe.

Sunt forme rudimentare de a înfăţişa groaza pe care o trăiesc când nici un personaj nu mai vorbeşte cu mine, nu seamănă cu mine, nu plânge, nu râde, nu respiră.

Mă gândesc la obrajii lui, la ferestrele lui prin care somnul arată ca o scorbură, la adolescenta şchioapă şi neruşinată care îl strigă isteric, cu braţele întinse.

Sunt femeia lui Lot.
Privirea înapoi ucide credinţa şi nu spun asta pentru a putea sta acum confortabil în pat, cu neliniştea legată de mâini, cu pieptul larg deschis, uscat.

Ci pentru a avea impresia că dacă spun tristeţii pe nume e de ajuns


Miruna Vlada

Cap comentari: