I LA PLUJA ARRIBA BLANCA...

* I la pluja arriba, densa, calda
Pels prats, per les altures, per sobre els abismes
Hi ha els arbres amb les palmes esteses
I un xiuxeig llarg per la celístia ressona.

Esmunyint-se per costelles i ales
La pluja penetra en l’alé dels boscos -
I les bromes blanques gotegen dels cimals
I en la boira, assedegades, les àguiles ballen.

I arriba un moment que les ombres vagaregen
Pels arbres, com rabosots pèl-roigs -
Que damunt de les branques la pluja d’estels
I tot se n’ix de la soledat -

Un moment que el múscul fumeja suaument,
Que el lleny viu, colpit pels estels, crida,
Que els cels s’enyoren de les muntanyes,
I les muntanyes, de la lluna...


Poema de Dragoş Vicol traduït al català per Pere Bessó


*****

Şi ploaia vine albă...
Şi ploaia vine albă, densă, caldă
Pe culmi, peste poieni, peste genuni
Stau arborii cu palmele întinse
Şi-un foşnet larg prin cetiniş rasună.

Alunecând printre nervuri şi aripi
Ploaia pătrunde-n sufletul pădurii -
Şi ceţuri albe se preling din piscuri
Şi-n ceaţă, însetaţi, rotesc vulturii.

Şi vine-un ceas când umbrele păşesc
Printre copaci, ca vulpile roşcate -
Când peste ramuri plouă cu-nstelări
Şi totul iese din singurătate -

Un ceas când muschiul fumegă uşor,
Când lemnul viu, lovit de stele, sună,
Când cerului îi este dor de munţi,
Iar munţilor le este dor de lună...


Dragoş Vicol