dimarts, 16 d’agost de 2011

QUÈ A PROP...

*
La vida t’ensenya sempre i obvies la resposta
d’aquelles preguntes més senzilles, però sempre
pagues la indiferència amb sofriment,
quasi insuportable,
i busques sempre el responsable en un altre lloc,
allagant l’agonia de l’egoisme idolatrat.

Refuses creure que tot et fou donat i no vols
gaudir, tot seguint quimera rere quimera
d’un dia a un altre, d’un pensament a un altre,
d’una vida a una altra, d’un univers a un altre,
d’un misteri a un altre, fins a l’infinit.

Deixares una altra volta passar al no-res l’instant
en què et pogueres veure, l’únic espill
que et mostrà com ets, tot preferint-lo
a aquells que deformen per a enganyar-te
una altra volta i que vagareges encara pel laberint…

Et fascinen els colors, i també l’ombra,
la recerca es fa cada vegada més difícultosa,
atreta per l’encant de matisos ignorats
d’una refinada mescla del bo i del dolent,
encotillada d’espasme, de sensacions, de bell nou.

Em buscares, sense saber, en qualsevol pensament pelegrí,
amb la desesperació d’aquell que mai no ha vist
d’on brolla el perdó, la llum, l’estima,
portant viva la ferida de l’ànima, sense tancar,
per galàxies retorçades d’espai i temps.

O, quina tristesa al món, et digueres tantes voltes
continuant aquella que pareixia ser la teua vida greu,
sense voler renunciar a cap dels pensaments
que et llançaren al bell mig dels fets amargs:
ja no volgueres viure més temps com abans…

T’has perdut correguent pels entortolligats viaranys
de la desesperació, nodrint-te d’imatges malaltes,
malsons, o esforçant-te per molt més,
per allò millor, sense sospitar què a prop
ets tu de tot allò que és de sempre teu…


Poema d'Elena Liliana Popescu traduït al català per Pere Bessó


*****

CÂT DE APROAPE...

Viaţa te învaţă mereu şi tu ocoleşti răspunsul
la întrebările cele mai simple, dar plăteşti nepăsarea
întotdeauna cu suferinţă, aproape de nesuportat,
şi cauţi vinovatul, întotdeauna altundeva,
prelungind agonia egoismului idolatrizat.

Refuzi să crezi ca totul îţi este dat şi nu vrei
să te bucuri, urmărind himeră după himeră
de la o zi la alta, de la un gând la altul,
de la o viaţă la alta, de la un univers la altul,
de la un mister la altul, până la infinit.

Ai lăsat încă o dată să treacă-n nefiinţă clipa
în care te-ai putea privi, singura oglindă
ce te arată aşa cum eşti, preferându-le
pe cele care deformează, pentru a te amăgi
încă o dată şi a mai hoinări prin labirint…

Te fascinează culorile, de asemenea umbra,
căutarea fiind din ce în ce mai anevoioasă,
ademenită de farmecul nuanţelor necunoscute
din rafinatele amestecuri de rău şi de bine,
încorsetată de spasm, de senzaţii, de nou.

M-ai căutat, fără să ştii, în orice gând peregrin,
cu disperarea celui ce n-a văzut niciodată
de unde izvorăşte iertarea, lumina, iubirea,
purtându-şi vie rana din suflet, nevindecată,
prin galaxiile contorsionate de spaţiu şi timp.

O, câtă tristeţe e-n lume, ţi-ai spus de-atâtea ori
continuând ceea ce părea să fie viaţa ta grea,
fără să vrei să renunţi la nici unul din gândurile
ce te-au aruncat în vâltoarea de fapte amare:
n-ai vrut decât să trăieşti mai departe la fel…

Te-ai rătăcit alergând prin întortocheatele cărări
ale disperării, hrănindu-ţi cu imagini bolnave
visele de coşmar, sau năzuind spre mai mult,
spre mai bine, fără să bănuieşti cât de aproape
eşti tu de tot ceea ce este dintotdeauna al tău.


Elena Liliana Popescu

Cap comentari: